Cercetările conduse de oamenii de știință de la Universitatea Columbia au descoperit că un litru de apă îmbuteliată conține, în medie, aproximativ 240.000 de fragmente de plastic detectabile – de 10-100 de ori mai multe decât se estimase anterior – care prezintă riscuri pentru sănătate prin infiltrarea acestora în organe și fluxul sanguin.

Nanoplasticele, caracterizate prin dimensiunile lor extrem de mici, au capacitatea de a ocoli barierele naturale de la nivelul intestinelor și plămânilor, acestea putând să intre în fluxul sanguin și, ulterior, să ajungă la organe precum inima și creierul. Dimensiunile miniscule le permit să se infiltreze în celule individuale și să traverseze placenta, impactând chiar și organele bebelușilor nenăscuți.

Coautorul studiului, Beizhan Yan, a spus: „Anterior, aceasta era doar o zonă întunecată, neexploatată. Studiile de toxicitate doar au ghicit ce este acolo. Acest studiu deschide o fereastră prin care putem privi într-o lume care nu ne-a fost expusă înainte.”

Studiul a folosit o tehnică numită spectroscopia de împrăștiere Raman stimulată – co-inventată de coautorul studiului Wei Min, un biofizician din cadrul Universității Columbia. Această metodă implică utilizarea a două lasere simultane pentru a măsura rezonanța unor molecule specifice. Cercetătorii au vizat șapte tipuri de materiale plastice comune și au dezvoltat un algoritm bazat pe date pentru a interpreta rezultatele.

Oamenii de știință au testat trei mărci populare de apă îmbuteliată din SUA, nedezvăluite, pentru a măsura conținutul de particule de plastic de până la 100 de nanometri. Fiecare litru conținea între 110.000 și 370.000 de fragmente de plastic, 90% fiind nanoplastice, iar restul microplastice.

Microplasticele sunt fragmente care variază de la cinci milimetri până la un micrometru, echivalentul a o milionimi dintr-un metru – un fir de păr uman are aproximativ 70 de micrometri.

Experții nu numai că au identificat cele șapte tipuri specifice de materiale plastice, ci le-au documentat și formele, oferind potențial perspective valoroase pentru cercetarea biomedicală.

Printre materialele plastice identificate, a fost predominant tereftalatul de polietilenă (PET), care este folosit în mod obișnuit la sticlele de apă. Studiul a sugerat că PET-ul poate intra în apă atunci când sticlele sunt strânse în mână sau când sunt expuse la căldură, manipularea capacului contribuind și ea la eliberarea particulelor. Acesta a adăugat că poliamida, un tip de nailon, a depășit PET-ul ca prevalență. Acest lucru a fost atribuit filtrelor din plastic utilizate în procesul de purificare a apei înainte de îmbuteliere. Cercetătorii au descoperit și alte materiale plastice comune, cum ar fi polistirenul, clorura de polivinil și metacrilatul de polimetil, care își găsesc aplicații în diferite procese industriale.

Studiul a mai evidențiat și faptul că cercetătorii au descoperit că cele șapte tipuri de plastic pe care le-au căutat reprezentau doar 10% din nanoparticulele din mostrele lor. Restul de 90% au rămas neidentificate, lăsând posibilitatea existenței a zeci de milioane de nanoplastice necunoscute pe litru.

Min a declarat: „Există o lume uriașă a nanoplasticelor de studiat… nu dimensiunea contează. Sunt cifrele, pentru că, cu cât lucrurile sunt mai mici, cu atât pot pătrunde mai ușor în noi.”