În cifre seci, produsul alimentar românesc (și ne referim la produsele fabricate pe teritoriul României) se traduce printr-o producție de circa 8,5-9 milioane de tone pe an, realizată de aproximativ 8.400 de companii din domeniu cu un număr de circa 185.000 de angajați, la care trebuie adăugați și cei aproape 1,5 milioane de fermieri români.

Vânzările de produse alimentare românești (care, în mod evident, nu includ și importurile) se cifrează la circa 11-12 miliarde de euro anual, din care exporturile au contabilizat în ultimii doi ani circa 4,5-5 miliarde de euro pe an (7-8,5% din exporturile totale ale României), conform datelor INS pentru 2015 și 2016. Prin comparație, sectorul agroalimentar al UE-28 înregistrează vânzări de 410 miliarde de euro pe an, exporturi de 129 de miliarde de euro și angajează 44 de milioane de salariați.

Costul serviciilor de logistică alimentară din România este estimat la 2 miliarde de euro, din care 1,1 miliarde de euro sunt pentru logistica primară, restul fiind alocați pentru logistica secundară (comercianții cu amănuntul și angrosiștii).

Domeniul alimentar local este dominat de un număr de 50 de companii mari, reprezentând mai puțin de 1% din totalul celor 8.400 de companii din sector și care concentrează peste 40% dintre afacerile din industria alimentară. Piața românească este cea de-a șaptea din punctul de vedere al mărimii în Uniunea Europeană și cea de-a doua în Europa de Est, după Polonia.

retailRomânia reprezintă o atracție pentru companiile multinaționale de retail datorită numărului de consumatori și a disponibilității resurselor. Interesul multinaționalelor în România este justificat de prețul alimentelor care se apropie de media europeană și de ponderea ridicată a produselor alimentare în cheltuielile românilor. În 2013, românii au utilizat aproximativ 28,4% din veniturile medii lunare pentru a cumpăra alimente (incluzând și contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii), mult peste Ungaria (15,6%), dublu față de Polonia (14,2%) și Republica Cehă (12%) și de peste trei ori mai mult decât Germania (8,6%). În 2016, ponderea respectivă s-a redus cu un procent, ajungând la 27,4% (320 lei/lunar/persoană).

Industria de alimente și băuturi are un nivel de fragmentare mediu, iar lanțul său de valoare este format mai ales intern.

România deținea unul dintre cele mai puțin fragmentate lanțuri de producție în industria producătoare de alimente și băuturi comparativ cu alte 59 de țări incluse în analiza OECD (2012) și își trăgea o pondere mare din resurse de pe plan intern. Calculele OECD sunt complete pentru că sunt făcute luând în considerare întregul lanț de valoare. Dar și o comparație simplă între ponderea produselor agricole domestice în consumul intermediar al industriei de alimente și băuturi din România în 2001 și 2011 este de asemenea relevantă pentru argumentul de mai sus: industria alimentară și de băuturi are un consum intermediar intern foarte ridicat (89% în 2001 și 87,5% în 2011), dar ponderea consumului intermediar din sectorul agricol românesc a scăzut semnificativ de la 36% în 2001 la 26% în 2011. Aceasta se datorează atât extinderii lanțurilor de valoare interne și creșterii comerțului intraindustrial intern în cadrul industriei de alimente și băuturi, cât și creșterii importurilor de produse agroalimentare din alte țări.

În ceea ce privește destinația produselor industriei alimentare, în 2011, 57,5% din producția de alimente și băuturi era absorbită de consumul gospodăriilor din România.

Prețurile de consum ale produselor agroalimentare s-au dublat între 2001 și 2011, comparativ cu o creștere de 20% în UE. Ulterior, între 2012 și 2016, acestea s-au menținut la aproximativ același nivel. În ciuda acestei creșteri, ponderea produselor alimentare și a băuturilor alcoolice și non-alcoolice în coșul de consum a scăzut, de la aproape 44% în 2001 la 36,6% în 2011 (date EUROSTAT). Această pondere se menține totuși mult mai mare decât în UE (17,5%). Deși produsele alimentare, sau multe dintre ele, au elasticitate de preț foarte mică, faptul că încă ocupă o parte atât de mare din bugetul consumatorilor români atrage atenția către o posibilă epuizare a potențialului de creștere internă nominală a acestor produse. Aceste argumente susțin ideea conform căreia un obiectiv prioritar trebuie să fie creșterea productivității în agricultură și industriile agroalimentare, atât în vederea accesării de piețe de export, cât și a rezistenței în continuare la presiunea competitivă externă pe piața internă.

Conform datelor MADR, industria de procesare pentru produsele animale a fost subutilizată în ultimii ani. Acest lucru este cauzat de cererea fragmentată (doar 22% din producția totală de lapte este procesată de către industrie) și de existența a numeroși producători mici care nu sunt în conformitate cu regulile stricte de igienă ale UE. Din capacitatea totală de procesare pentru lapte și produse lactate, doar 94 de unități erau conforme cu cerințele UE și sunt autorizate pe piața europeană.

lactateCea mai mare parte a producției de lapte este în prezent realizată în circa 800.000 de ferme cu doar 1 sau 2 vaci. Laptele livrat la unitățile de procesare nu corespunde în totalitate standardelor UE (doar 80% din laptele crud satisfăcea aceste standarde la sfârșitul anului 2011, conform MADR).

Similar cu sectorul de procesare a laptelui, industria cărnii suferă de aceeași ofertă fragmentată și, în plus, de lipsa abatoarelor specializate (de exemplu, abatorizarea ovinelor are loc în aceleași unități în care se produce și abatorizarea porcinelor). Cu toate acestea, se constată un progres ușor, după anul 2011, când aproximativ 70% dintre abatorizări au avut loc în unități specializate, comparativ cu doar 33% în 2007. Având în vedere că activitatea de creștere a porcilor este preponderent o activitate a gospodăriei familiale, doar 47% din producția totală de porcine ajunge în lanțul agroalimentar.

Odată cu aderarea României la UE în 2007, producția totală de carne a scăzut foarte mult, deoarece multe unități de sacrificare a animalelor nu au fost în măsură să respecte standardele europene stricte. Abatoarele rămase sunt cele care operează la niveluri mai ridicate de performanță. România nu are o industrie suficient de robustă aferentă producției de carne de vită pentru a îndeplini cerințele comercializării cu amănuntul a unei cantități semnificative de producție.

Industria alimentară a înregistrat un declin accentuat în anii de tranziție. Acest lucru a fost cauzat de o serie de „șocuri”, printre care: reducerea puterii de cumpărare a consumatorilor ca urmare a reformelor economice, privatizarea, destrămarea lanțurilor mari de producție integrate pe verticală, modificări în structura subvențiilor și costuri de conformare la standardele europene mai stricte, după aderarea la UE.

În viitor, îmbătrânirea populației și declinul demografic vor limita oportunitățile de pe piața agroalimentară pe plan intern. În condițiile în care se anticipează o tendință similară pentru întregul continent european, se preconizează că România va trebui să exploreze și să-și extindă influența din ce în ce mai mult pe piețele din afara UE. Deși Europa pare încă promițătoare în ceea ce privește anumite produse-cheie pentru care România deține un avantaj competitiv (în special oleaginoase și porumb – în cazul în care UE-28 va continua să prezinte deficite susținute pe termen mediu), extinderea pieței în sectorul zootehnic va trebui să aibă în vedere țările din afara UE aflate în dezvoltare rapidă, cu un apetit și o putere de cumpărare sporite pentru produsele din carne și lactate.

Cota de produse procesate trebuie să crească rapid pentru a ajunge la 80% din exporturile totale de produse agricole și alimentare până în 2030. Procesul de modernizare a unităților de prelucrare a produselor agricole prin investiții din fondurile europene și creșterea productivității materiilor prime (culturi de câmp, carne, fructe, legume etc.) vor contribui la satisfacerea cerințelor pieței și la creșterea competitivității produselor procesate românești.

Pentru producătorii mici, accentul va fi pus pe stimularea asocierii și pe îmbunătățirea accesului la credite pentru investiții, în timp ce pentru marii actori este nevoie de investiții în modernizare pentru conformarea cu cerințele UE, precum și pentru creșterea competitivității pe piața internațională. Informațiile imobiliare incomplete afectează pregătirea și punerea în aplicare a investițiilor structurale finanțate de UE (de exemplu în transporturi, mediu și proiecte de dezvoltare regionale) și capacitatea fermierilor de a absorbi fonduri din cadrul PAC.