Dezbaterea despre alimentele ultra-procesate (UPF) intră într-o nouă etapă, după apariția unei propuneri care schimbă perspectiva clasică de reglementare. În loc ca autoritățile să încerce să definească exhaustiv ce sunt UPF-urile și ce aditivi le caracterizează, cercetători și experți în politici alimentare sugerează o abordare inversă: identificarea clară a alimentelor care NU sunt ultra-procesate, urmând ca toate celelalte să fie considerate implicit UPF.
Ideea a fost discutată într-un comentariu publicat în Nature Medicine și vine pe fondul dificultăților tot mai mari ale autorităților de a ține pasul cu inovația rapidă din industria alimentară. Miza este crearea unui cadru de reglementare mai flexibil, mai ușor de aplicat și mai greu de ocolit de către producători, într-un context în care asocierea dintre consumul de UPF și riscurile pentru sănătate este intens analizată.
De ce definițiile actuale sunt considerate insuficiente
În prezent, cea mai utilizată metodă de clasificare a alimentelor este sistemul Nova, care împarte produsele în patru categorii, în funcție de nivelul de procesare. Alimentele ultra-procesate sunt descrise ca produse realizate din ingrediente extrase din alimente integrale, combinate cu aditivi și cu un conținut redus de materii prime naturale.
Politicile publice care vizează limitarea UPF-urilor s-au concentrat, în principal, pe reglementarea aditivilor alimentari, mulți dintre aceștia fiind corelați, în studii, cu efecte negative asupra sănătății. Problema este că lista aditivilor este extrem de amplă, în permanentă schimbare, iar monitorizarea lor presupune costuri administrative ridicate.
În plus, producătorii pot ocoli relativ ușor restricțiile prin introducerea unor ingrediente noi, cu proprietăți chimice similare celor deja reglementate, dar care nu sunt încă incluse în legislație. Exemplele din piețele internaționale arată că, odată interzis un aditiv, industria găsește rapid substituenți care scapă inițial de control.
Această dinamică face dificilă menținerea unei liste complete și actualizate de substanțe, ceea ce slăbește eficiența reglementărilor și creează discrepanțe între intenția legii și realitatea din piață.
Mutarea responsabilității către producători
Noua propunere sugerează transferarea sarcinii de probă către producători. În loc ca autoritățile să demonstreze că un aditiv este problematic, companiile ar trebui să arate că utilizarea acestuia este strict necesară pentru siguranța alimentară sau pentru funcționarea tehnologică a produsului.
Până la demonstrarea acestui lucru, produsele care conțin aditivi ar fi considerate, în mod implicit, ultra-procesate. Această inversare de logică ar elimina stimulentul pentru dezvoltarea rapidă de noi aditivi „de substituție”, creați doar pentru a evita reglementarea.
În plus, o astfel de abordare ar oferi autorităților o imagine mai clară asupra rolului real al fiecărui ingredient și ar simplifica procesul de evaluare, concentrându-se pe necesitate și impact, nu pe enumerarea exhaustivă a substanțelor existente.
Cum ar putea fi definite alimentele neultra-procesate
Propunerea pleacă de la ideea clasificării alimentelor pe categorii, în funcție de modul în care sunt produse și consumate în mod obișnuit. Pentru fiecare categorie, ar urma să fie stabilită o definiție clară a produsului „neultra-procesat”, utilizând criteriile din sistemul Nova, completate cu expertiză tehnologică și standarde minime de siguranță alimentară.
De exemplu, iaurtul ar putea avea o definiție specifică de non-UPF, care să țină cont de ingredientele permise, de nivelul de procesare și de necesitatea unor aditivi pentru stabilitate sau siguranță. Orice produs care nu se încadrează în această definiție ar fi încadrat automat în categoria ultra-procesată.
Această metodă ar permite o delimitare mai clară și mai predictibilă între produsele acceptabile și cele supuse restricțiilor.
Inițiative existente și standarde alternative
În paralel cu această propunere, au apărut și alte inițiative care încearcă să definească alimentele non-UPF. Un exemplu este certificarea Non-UPF Verified, care impune limite clare privind nivelul de procesare și integritatea ingredientelor. Produsele trebuie să fie, în proporție majoritară, minim sau moderat procesate, iar tehnologii precum biologia sintetică sau imprimarea 3D sunt excluse.
Standardul limitează și nivelul zaharurilor adăugate, interzice îndulcitorii non-nutritivi și permite utilizarea anumitor aditivi doar dacă producătorul poate demonstra că nu există alternative mai puțin procesate.
Un alt program acceptă produsele clasificate în categoriile 1–3 din sistemul Nova, cu monitorizarea atentă a conservanților și evaluarea individuală a fiecărui produs.
Aceste inițiative arată că există deja un interes crescut pentru delimitarea clară a produselor mai puțin procesate, însă lipsa unei abordări unitare la nivel de politici publice rămâne o provocare.
Excepții, sustenabilitate și echilibrul beneficiu–risc
Abordarea bazată pe categorii ar permite și introducerea unor excepții, în funcție de context. Anumite produse ar putea fi exceptate de la restricții dacă aduc beneficii suplimentare, cum ar fi impactul pozitiv asupra mediului sau aportul nutrițional ridicat. De exemplu, produsele vegetale alternative pot avea avantaje de sustenabilitate, iar alimente precum pâinea sau iaurtul pot rămâne acceptabile în mediul școlar datorită conținutului nutritiv.
Factorii de decizie ar putea evalua fiecare categorie în funcție de obiectivele de sănătate publică, contextul social și raportul beneficiu–risc, fără a aplica interdicții rigide și generalizate.
O schimbare de paradigmă în reglementarea alimentelor
Definirea alimentelor ultra-procesate prin ceea ce nu sunt reprezintă o schimbare de paradigmă în modul de reglementare. În locul unei lupte continue cu liste de aditivi mereu incomplete, autoritățile ar putea construi un sistem mai robust, centrat pe necesitate, siguranță și transparență.
Pentru industrie, această abordare ar însemna reguli mai clare, dar și o responsabilitate mai mare în justificarea ingredientelor utilizate. Pentru consumatori, miza este o mai bună claritate asupra produselor de pe raft și o protecție sporită în fața alimentelor excesiv procesate.
 intră într-o nouă etapă, după apariția unei propuneri care schimbă perspectiva clasică de reglementare.){kind=link}